Un film : Cat on a hot tin roof
O melodie : Nina Simone – Aint’ got no.. I got life
O carte : Furie de Colin Falconer
Un pictor : Edvard Munch
iulie 13, 2009
Baruletul de la colt
La citirea reclamei nemascate de pe blogul domnului Vasile ( 2 in 1, pisi, sunt prolifica !! ) mi-am facut curaj si pot acu sa indraznesc sa va vorbesc despre un anume aspect esential ce nu trebuie sa lipseasca din viata sociala a fiecaruia dintre noi : baruletul grupului.
Baruletul grupului e locul in care se pun pe masa si, cu putin noroc se si rezolva, cele mai arzatoare probleme. Daca fiecare dintre voi ati fi sefi de state si ati fi la rascrucea aia din razboi cand e absolutamente necesar sa va marcati teritoriile pe o harta cu pioni colorati, nu-i loc mai de incredere unde sa puneti la cale chestiunea decat baruletul din coltul strazii. Nu conteaza ce strada, poate sa fie si vizavi de blocul tau, important e sa fie pe-o arie de maxim 2 km *patrati. Daca e intim inseamna ca nu ai chef sa te cari in partea ailalta a orasului dupa el. Trebuie sa fie accesibil fiecaruia dintre voi si indeajuns de printre blocuri sau pe vreo straduta laturalnica incat sa fie putin cunoscut. In timp ai sa vezi ca o sa ajungi sa-i cunosti si ceilalti clienti fideli si atmosfera o sa fie de doua ori mai placuta. Un mic schimb de saluturi e absolut necesar, odata cu barmanul/barmanita pe care trebuie sa-i stii pe numele mic si sa le ai numarul de telefon in agenda in caz ca ai nevoie sa inchiriezi localul pentru un bairam, iar restul de saluturi inspre ceilalti clienti. Nu conteaza, de-i cunosti au ba, e de bun simt sa saluti atunci cand intri intr-o incapere.
Caracterul sau intim trebuie sa fie accentuat si de un numar decent de mese. Cat de doua duzini de oameni care sa se astearna la sfat comod. Deci nici prea mic, dar nici prea mare. Nu vrei sa-ti auzi ecoul cand e gol si nici sa iti dai coate cu vecinii de la celelalte mese. In alta ordine de idei nu-i prea frumos sa-ti creasca radacini acolo asa ca orice patron ce se respecta nu-si va rasfata clientii in puf. Lemnul e sfant si te anchilozeaza indeajuns de lent incat sa apuci sa-ti savurezi agale lichidul ce l-ai comandat. N-ai nevoie de lumina. La nevoie, celei ce se produce prin geamuri ii pot veni in ajutor una-doua reclame neon-ate. Nu cu prost gust si poezii insirate din tuburi colorate, ci din alea care sa-ti faca cu ochiul in timp ce te uiti pe pereti atunci cand sorbi din licoare. In schimb nici sa nu fie atat de intuneric incat sa nu poti studia in amanunt decorul ( ar fi de preferat de bun gust, sau macar de-o tentativa de bun gust ). Doua-trei obiecte mai deosebite si un tablou interesant pot face dintr-o incapere un spatiu adorabil. Dar asta e minimum-minimorum. O sa vrei ca baruletul tau special sa-ti spuna mai multe povesti la prima vedere. Daca patronul e sensibil o sa ii adauge si o nota deosebit de bine venita : niste lumanari pentru cand se lasa seara si soapta nu-si mai gaseste drumul spre urechea prietenului prin intunericul ce tocmai s-a lasat. Finetea maxima : infipte in sticle de whiskey.
Convocarea necesita un minim de comunicare. Trebuie sa ajungi sa rezonezi asa de bine cu amicii si cu respectivul local incat doar prin aruncarea in eter a cuvantului magic lucrurile sa fie clare. Deobicei ajungi la acest nivel dupa mult exercitiu. La inceput va interveni stanjeneala, e normal, locul ti-e aproape necunoscut, e greu sa te obisnuiesti cu el, cu climatul sau, cu colturile sale. Nu-i nimic insa, munca de explorare e placuta. Si vei ajunge si sa poti comunica laconic :
” Barulet ?”
” Ihim. “
Un alt must este locul vostru. Respectiv masa voastra. Aci se necesita o anumita subclasificare : cea de doua persoane pentru cand convoci un singur prieten la nevoie, sau aia din 2, 3 sau chiar 4 unite cand puneti de-un chef extins. Daca o gasiti ocupata, nu-i bai, nu scrie nicaieri ca-i proprietatea voastra si nici nu-i frumos sa va scrijeliti cu briceagu initialele pe ea cum am mai vazuti pe la niste mese vandalizate, ce-i drept nu din baruletul personal, semn ca ii calca pragul lume civilizata.
Muzica trebuie sa se auda in surdina. Ceva lejer, de chillau, de relaxare, sa nu te puna pe masa cand tie iti tremura barbia de la lacrimile ce iti inmuguresc in colturile ochilor, si nici sa te deprime cand tu ai venit sa te lauzi de succesul trait la ultimul examen. Daca localul nu-i dotat cu laptop multilateral dezvoltat pe genuri ce se preteaza la carciumi intime, un radio mai acatarii merge la nevoie. Radio romantic, cand nu-i blocat pe repeat julio iglesias, e numai bun.
Ce bei ? Dupa primele 10 vizite in principiu trebuie sa fi epuizat cam ce te-ar fi tentat din respectivul meniu si ar cam fi cazul sa te opresti la cateva licori perfect asortate cu starea ce te-a indemnat sa o iei inspre local. Cam de baza sunt berile ( dupa gust ), cafelele ( dupa tarie ) si sucurile ( dupa culoare ). O treapta mai sus stau combinatiile ( un irish coffee, un gin tonic ). In varf stau vinurile si spirtoasele mai de ocazie. Pe astea le alegi cu sufletu ca-s pentru zilele de care vrei sa-ti aduci aminte cu drag. Comanzi din zbor daca te ai bine cu barmanul/barmanita si nu uiti si de schimbatul unor impresii acolo cu respectivul/ respectiva. Nu-i necesar, dar e tot de bun simt.Dupa ce-ai rezolvat cu toate si ai in fata comanda si vizavi interlocutorul, te poti asterne linistit la barfa ce te-a indemnat sa treci prin toate aceste ritualuri.
Ce petreci ? Reusitele, nereusitele, dramele, bucuriile, asteptarile, dezamagirile. Zilele de nastere, aniversarile, revelioanele. Nimicurile. Cel mai des, nimicurile.
Ar mai cam fi, totusi, o grija : cea mai mare tragedie o vei trai in momentul in care ai neastamparul ala sub limba ce te-a obligati sa-ti convoci alaiul la o intrevedere iar, inainte sa apuci sa traversezi inspre local, vezi grilajul tras pe jumatate, semn clar ca nu-i bantuit in ziua aia nici macar de fantomele fostelor sticle pline de whiskey…Parca nu-ti mai vine atunci sa iti rezolvi dilemele la lumina de afara si o iei la pas tarsait inspre alta carciuma, nu la fel de prietenoasa si imbietoare la dezlegare de limba ca aceasta.
In final, va las cu cateva instantanee ( via subsemnata si via Ursul – partenera fidela de barfa, capa si spada ) ce elogiaza atmosfera baruletului meu de la colt. Daca sunt out of focus considerati ca eram asa prinsa in acea atmosfera si ma simteam asa de bine incat m-am pierdut cu firea si am stricat poza.
-
- The place, locul care ne place.
-
- Semnul ca-i cam cazul sa o iei frumusel la picior spre casa.
-
- Cafeaua ce te imbie la vorba.
-
- Cam acesta ar fi baruletul meu de la colt. Ar cam fi frumos din partea voastra sa nu-l invadati, e fragil. Gasiti-va si singuri loc de pierdut timpul si banii.
iulie 11, 2009
McMeritoriu
Trebuie sa recunosc ca am si eu prostul obicei de a manca la fastfood. E cea mai comoda alternativa la venitu pana acasa si savuratu ciorbelor bastinase. Si daca nu e deja clar, frecventez lanturile clasice de mancare facuta din prafuri si siropuri.
Stiu perfect teoria. Nu-s deloc sanatoase. Nu sunt mancare. Ar fi mai bine sa mananci chestiuni ce au stat 4 zile pe podea decat sa bagi in tine hamburgeri …dar sunt slaba si ma complac in comoditate. Va permit sa-mi aruncati in freza ravasitoare cu pietre de moara.
Noaptea trecuta, intr-o extrem de romantica conjunctura, imi hraneam adictia indopandu-ma la greu impreuna cu inca doua amice pe o bancuta din fata muzeului Antipa. Cu ce ? Cu un McMeritoriu. Pe la jumatatea respectivului McMeritoriu ( observati cum evit cu deosebita gratie creearea unui precedent pe acest blog prin utilizarea de reclama mascata ) probabil cel mai jumulit caine vagabond din toate mahalalele Bucurestiului si-a facut aparitia in fata mea, topindu-mi sarma ghimpata din jurul mult chinuitei mele inimioare. Undeva intre gesturile sale stangaci de a-si scarpina pielea din spatele urechilor si balele ce-i curgeau fluviu pe la colturile botului, n-am mai rezistat si, impartind in doua ultima bucatica minuscula de McMeritoriu, i-am intins lui bucata mai mica. Cum e vorba aia ? ” Din bucata mea de paine am hranit un om si-un caine ? “. Cine a spus ca arta nu-i inspirata din realitate. Ba mai mult, viata bate filmul iar eu hraneam acest biet flamand cu mancarea regeasca.
Dar mai e o vorba care spune ca realitatea se fereste de happy-end-uri ca dracu de tamaie iar in loc de entuziastul dat din coada pe care il asteptam, javra a ales sa-mi intoarca dosul plin de dread-uri cauzate de jeg si sa ma lase cu mana intinsa. Cu dezgust i-am aruncat pe jos bucata sperand ca se va simti. N-a fost sa fie. A ales sa defileze in toata splendoarea peticelor de blana de pe el in sus pe scarile muzeului si sa se aseze dupa modelul leilor ce pazesc marile capodopere arhitecturale in dreptul usilor.
Mona insa nu-i genul de persoana care sa accepte un refuz asa usor, asa ca am facut efortul de a ridica bucata de pe jos si m-am indreptat plina de determinare altruista inspre animal.
” Ma, catel, eu imi rup de la gura mea sa te hranesc si tu imi indraznesti sa ma refuzi ? Pai cum vine asta. Ia, miroase asta si zi-mi de nu-i ambrozie ?? “, dar el reusea intotdeauna sa-si scoata din gura bucata pe care ma chinuiam sa i-o indes pe gat. Dupa 10 minute de chin, cred ca mai mult de plictiseala si mai putin de rusinea mea, a decis sa-mi faca pe plac sughitand si stramband din nas. Asa ca am facut marsul victoriei inapoi spre bancuta, neuitand sa imi trec in carnetelul negru aceasta abia dusa la capat fapta buna. Nu-i nimic rau in a obliga un animal sa digere fast-food, nu ?? NU???
iulie 9, 2009
Un subiect popular
Initial mi-am zis in sinea mea ca nu se cade, un blog asa serios ca al meu, sa cedeze tendintelor si sa se procopseasca si el cu un articol despre cel mai mediatizat eveniment. Dar si eu sunt o sclava a traficului si ma voi prostitua pentru cateva sute de view-uri in plus. Cam asta e pledoaria mea ce se vrea a fi obiectiva. Cea subiectiva m-a indemnat sa scriu aceste randuri abia in momentul in care buletinele de stiri au revenit la breaking news-urile clasice, cu crime de pe la bancomate si business-uri parlamentare. Si am asteptat. Si am asteptat… pana nu m-au mai rabdat buricele degetelor asa ca o sa cititi un post lung cat o zi de post despre aceleasi lucruri pe care le-ati auzit de mii de ori in ultimele saptamani doar ca direct din gura meritoriului, la cald.
Pentru cei care inca nu s-au prins si n-au apucat sa inchida tab-ul de la browser o sa fie mult de spus despre Michael Jackson. Se spune ca orice artist trebuie privit ca o entitate impartita in doua si ar fi de bun simt sa incerci sa il intelegi doar prin prisma creatiei lui, lasand la o parte interesul frivol pentru viata sa pur omeneasca. Asa ca orice ar fi facut in viata sa personala, Michael Jackson artistul ar trebui sa ramana in amintirea noastra.
La fel ca orice persoana publica a devenit treptat mingea de joc a massmediei. Mai mult ca oricine a fost victima a speculatiilor. Insa intotdeauna si-a pastrat eleganta si a gestionat problema cu demnitate. E un gest de mare valoare sa raspunzi dejectiilor pe care presa ti le arunca in fata prin si mai multa arta. Practic asa il percep eu pe Michael, daca e sa o iau pe cararea asta a discutiei si sa ma indrept spre o nota mai personala a discursului. L-am perceput intotdeauna ca pe un personaj retinut, incredibil de timid in ciuda faptului ca la un singur semn al sau ar fi facut sa lesine o legiune de fane, si cu un incredibil interes pentru cauzele sociale. E un fapt incredibil sa ajungi sa ai o atat de mare putere pe care ti-o extragi din notorietate si admiratia oamenilor si sa incepi sa te gandesti si la altii. Nu multi o fac, nu multi o fac din convingeri personale si nu multi o fac cu un efect atat de puternic. In momentul in care cineva cu un capital de imagine atat de mare isi dedica munca marilor probleme ale societatii ar cam fi de bon ton sa te opresti din aruncat cu prejudecati in stanga si in dreapta. Vorbele celor care l-au cunoscut cu adevarat contureaza portretul unui om extraordinar, dar in acelasi timp gresit judecat de multi altii. E remarcabil faptul ca toti vorbesc mai ales despre cat de timid era. Intr-o lume in care ego-ul creste mult mai repede decat calitatea umana, e induiosator sa vezi o astfel de caracteristica la un om ce face parte din varful ierarhiilor atator domenii. E de-a dreptul atipic.
Cel mai mare caz s-a facut pe seama faptului, destul de evident, ca pielea sa a devenit, undeva gresit interpretat ca brusc, din neagra, alba. N-am ajuns sa transpir prin pori medicina insa mi-e destul de clar ca nu exista un procedeu practic prin care sa se faca aceasta depigmentare in mod intentionat si cu atata ” succes “. Din cate am inteles undeva in 1985 a fost intr-un final diagnosticat ( dupa multe teste ) cu vitiligo si lupus. Dintr-un foc doua boli cu o incidenta mica la populatie, o combinatie deosebit de grava si un bagaj masiv de efecte dureroase. Mda, se pare ca faima nu te apara si de boli. Aceste boli vin insa in ” ajutorul ” cosmarului pe care il traise in 1984 la filmarile unui clip publicitar. Ii este arsa o parte din scalp si, parese, de atunci incepe sa poarte peruci pentru a-si ascunde cicatricile. Sa arate cu degetu acest gest toti barbatii care isi plang in buda in fiecare dimineata expansiunea inceata, dar sigura, a cheliei. Deci, pe de o parte aveam dureri si leziuni si pete de la boli, de cealalta parte avem cicatrici si alte dureri de la accident. In schimb tirajele tabloidelor infloreau datorita speculatiilor care mai de care de domeniul fantasticului. E si greu sa nu dai intr-o forma, chiar si la un nivel mic, de depresie atunci cand fiecare miscare a ta este subiect de mii si mii de pagini de fabulatii. Asa s-a nascut M.J. marioneta mediei. Sau mai bine zis masina lor de facut bani.
Am vorbit doar de traumele fizice. S-a spus despre el ca a fost pedofil si obsedat de imaginea sa. Marturisea intr-un interviu destul de recent ca se crede Peter Pan iar eu il cred pe cuvant. In momentul in care copilaria ta a lipsit cu desavarsire, cresti cu o tona de traume. Daca mai mult, primii ani din viata ta au fost marcati de abuzuri verbale si fizice violente direct din partea tatalui tau, normal ca nasti in suflet un cuib de frustrari. La 10 ani copilul Michael repeta pana la epuizare sub amenintarea batailor tatalui sau si sub o ploaie de apelative. E mai mult decat evident ca nasul marca Michael Jackson e o reminiscenta a faptului ca atunci cand era mic tatal sau il tachina pe seama nasului mare. Mai tarziu insa rinoplastiile sale, fie din motive medicale, fie si din motive estetice, au fost materie prima pentru circul mediatic. Acuzatiile de pedofilie mi se par rautati absolut gratuite si pur si simplu refuz sa cred ca au vreo baza reala. Prin Neverland si aerul sau naiv si copilaros a incercat sa isi construiasca un hibrid al copilariei pe care n-a avut-o. Nu cred ca poti condamna pe cineva pentru acest lucru. E mai mult decat normal. Obsesia imaginii e la fel de comuna si la persoanele publice si la cele private, doar ca notorietatea te obliga la perfectiune si iti pune pe umeri o sarcina grea. Asa ca o combinatie de obsesii au dus la aspectul acela atat de controversat : obsesia ” nasului mare ” ironizat de tatal sau, mutilarea produsa de accidentul din ‘84, petele de pe corp deosebit de inestetice si presiunea intimitatii invadate de catre media. Poate ca arata chiar hidos in unele instante insa e nevoie de un efort supraomenesc sa pui cap la cap un corp ce incet incet se autodistrugea.
E mare valva acum la stiri cu ideea traznita de a-l canoniza. Ideea e ridicola in sine, insa Michael merita cel putin recunostinta pentru toate actele sale de caritate si pentru campaniile pe care le-a dus in vederea aducerii in vizor a unor probleme reale ale societatii. In timp ce presa il umprea de sus pana jos de ” respect ” el arunca in stanga si in dreapta cu muzica si cu fapte. Judecati-l acum pentru faptele lui.Daca nu va ajung aceste merite, priviti profesionistul din spatele coreografiilor, muzicii si spectacolelor sale. Chiar daca nu e pe gustul tau, trebuie sa-i dai Cezarului, ce-i al Cezarului : a fost un vizionar si un inovator.
Si vin si la subiectul mortii. Din fericire ( o spun cu tristete ) a murit acum cand tocmai pregatea o revenire. Nu a murit cand era dat disparut, cand era in mijlocul proceselor sau cand se facea misto de nasul sau in descompunere. Din nefericire n-a apucat sa faca nici macar un spectacol din cele 50 ce i-au fost bagate pe gat ( el ar fi vrut sa se opreasca la 10, probabil simtind ca nu este fizic in stare sa faca atatea, dar in urma presiunii din partea producatorilor si managerilor, numarul a fost suplimentat ). Isi dedicase aceast turneu copiilor sai. Vroia ca ei sa vada pe viu de ce este el in stare. Un lucru demn de admirat. Si ating aici si problema copiilor. Iarasi s-a discutat enorm de mult despre faptul ca le ascunde identitatea, ii obliga sa umble cu masti pe fata in public si asa mai departe. In momentul in care tatal sau e una din cele mai cunoscute personalitati de pe pamant automat si tu esti bombardat inca din stadiu de embrion de popularitate. La nivelul asta, la care nu poti contracara atacul atentiei cu fapte, nu-i deloc placut sentimentul. Nu se justifica cu nimic faptul ca intimitatea iti e invadata si nu simti deloc nevoia de a hrani gura flamanda a publicului cu informatii despre tine. Practic, tu n-ai nici o vina ca tatal tau e vedeta, dar trebuie sa fii si tu la randul tau haituit. Ceea ce a facut Michael e, din nou, un gest de maxima eleganta : a incercat pe cat posibil sa-si tina departe copii de vanatorii de informatii. Le-a oferit o viata cat a putut el de normala.
Moartea sa a fost momentul de glorie al mizeriilor scoase pe banda. S-a mers mult prea departe cu scenariile fanteziste, s-a uitat complet ca a murit un om, ca au ramas in urma sa 3 copii si ca niste umile reguli de bun simt cer ca in astfel de momente oamenii sa fie cat se poate de retinuti. In schimb ne-am ales cu un priveghi cat se poate de chicios. Ma refer, bineinteles, la asa zisul spectacol de ramas bun. Mi s-a intors stomacul pe dos cand l-am vazut pe Usher intinzand gatul spre cosciug si storcand cu greu o lacrima de crocodil in timp ce masacra un cantec, am vazut facandu-se propaganda politica la greu pe seama mortului si cel mai greu m-am scarbit in momentul in care au impins-o pe sarmana fata ( Paris, fiica sa mijlocie ) in fata microfonului sa spuna cateva cuvinte. E imoral sa faci asa ceva unui copil ce tocmai si-a pierdut tatal. Sa te folosesti asa de meschin de el, sa anulezi complet tot ceea ce s-a straduit atatia ani tatal sa faca. Exact de expunerea asta nu aveau nevoie acum acesti copii. In schimb au trebuit sa stea flancati de ” unita intru lacrimi ” familie Jackson si sa fie martori la spectacolul odios din jurul lor. Smiorcaieli false, interpretari nefericite ale cantecelor, behaituri la pupitru si nelipsitele pupaturi si imbratisari la momentul parasirii scenei. Si in tot acest timp in mijloc stand singur un sicriu. Sper, din tot sufletul, ca nu sunt singura care vede penibilul din aceasta situatie.
Raman in urma si multi bani care vor fi castigati de pe urma acestui trist eveniment. Brusc toti si-au adus aminte de Michael si au devenit fani inversunati. Mi-e rusine, dar recunosc si eu ca abia acum, dupa, am facut rost de intreaga sa discografie. N-am fost o ascultatoare fidela, dar l-am respectat si l-am privit obiectiv intotdeauna. Din fericire e usor sa il revezi pe Michael si sa te bucuri din nou de munca si talentele sale. Ai la indemana muzica sa si, crede-ma, a lasat in urma o cantitate considerabila de materiale de calitate. Nu-l regreta ci bucura-te de arta sa. Nu-l judeca ci asculta-l sau priveste-l. Nu-l acuza de imperfectiune, n-ai nici un drept sa il arati cu degetul. Ia-l ca atare si bucura-te de tot ce e frumos la el. Nu apleca urechea la frivolitati. Pastreaza-ti o integritate morala si selecteaza cu maturitate ceea ce vrei sa privesti, asculti, simti. Si aici deja am parasit discutia punctuala despre Michael si am dat-o in generalitati.
L.E.
iulie 6, 2009
Sfat ” prietenesc “
Un sfat gratuit nu-i decat o sageata otravita si in flacari direct atintita spre orgoliul omenesc. Cu cat te chinui, cu bunavointa din dotare, sa inseri mai subtil sau mai pe fata un indemn in constiinta celui de langa tine, cu atat reactia lui te va surprinde mai neplacut. Ba mai mult, te poti trezi la sfarsit cu un oarecare sentiment de vinovatie antonim celui pe care te chinuiai sa il dezradacinezi in momentul in care te-ai hotarat sa iti ajuti ” aproapele “. Spune-i unui fumator sa se lase. Te va privi cel putin cu mirare si in cel mai bun caz iti va insira o poveste rasuflata despre cum el tot incearca, dar de maine sigur pune in practica sfatul. Mainele ala se transforma mereu in ieri si tot degeaba. Spune-i bunicului sa se duca la doctor sa isi verifice durerile de spate. Te va indemna pe tine sa iti verifici bolile pe care nu le ai ca doar tu esti inca tanar si ar cam fi cazul. Spune-i prietenei ce plange dezolata si deziluzionata a mia oara ca el e un bou si ca nu o merita. Te va ingana printre suspine, parand a-ti da dreptate, dar in mintea ei isi va continua repetitia obsesiva a mantrei : ” Dar eu il iubeeeeesc… “.
Asa ajungem sa ne invartim intr-o hora de-a te face ca dai sfaturi si de-a te face ca le asculti. Poate ca nici intentiile noastre nu pornesc mereu din puritatea ce ar trebui sa isi aiba cartierul general in sufletele noastre. Poate ne trezim vorbind doar de dragul de a ne auzi vorbind. E placut sa fii sfatuitorul turmei, sa ai impresia ca auditoriul tau iti soarbe hipnotizat teoriile despre viata si miscellanea. Insa nu ne oprim deloc sa studiem ce ne indeamna sa aruncam in stanga si in dreapta cu vorbe de duh. Pe majoritatea le preluam de la altii inconstient in cadrul fluxului prea mare de informatii ce ne tranziteaza zilnic spatiul dintre urechi si ajungem sa credem ca e de datoria noastra sa le propovaduim mai departe. Ca vine un moment in existenta fiecaruia in care e de bon ton sa lansese ideea X despre viciul Y. Iar cand indraznesc sa rostesc viciu ma refer la o gama larga de activitati…
Chiar de ne trezim intr-o zi cu un prieten drag ca se infiinteaza in fata noastra cu privirea in pamant si soptind gatuit ca ar vrea o urma macar de indrumare de la noi, toata schema e frectie. Nimeni nu vrea sa auda sfaturi. Suntem mult prea imfatuati incat sa ascultam de cineva pentru ca ori ii desconsideram gandind ca sigur exista o entitate mai lata in umeri, dar la care nu vom avea niciodata acces si care sigur ne-ar invata mai bine, ori pur si simplu suntem mult prea inecati in propriul suc ce bolboroseste a egoism incat sa dam macar un strop de credit altcuiva. Acest gest de cersire a unui sfat s-ar traduce mult mai corect cu un sanatos : ” Ia mai concentreaza-te si asupra mea, ia vezi, sigur poti sa scoti acolo de-o vorba, doua care sa ma unga pe suflet. Evident, vorba asta inmoaie-o si tu in sos gros de complimente, n-o lasa asa seaca !! “.
Culmea e ca ne trezim dupa intreaga sceneta, de-a dreptul satirica daca stam bine sa ne gandim, ca avem o caldura asa placuta ce ne toropeste pe dinauntru : satisfactia faptei bune. Parca ne si vine sa ne uitam cu coada ochiului intr-o oglinda crezand, in naivitatea noastra, ca ne-am inaltat cu cel putin 3 cm. Ce sa mai, suntem eroii celor din jurul nostru. Noroc cu noi ca altfel s-ar alege praful si pulberea de ei. Singuri nu valoreaza nici cat o ceapa degerata. Suntem buni. Suuunteeem BUNI !!!
Sa recapitulam : ne ducem la prieteni ca sa cerem sfaturi cand de fapt noi vrem doar atentie. Atentie acompaniata de toate dulcegariile ce fac deliciul unei relatii. Doar asa, pentru ca avem un orgoliu in crestere ce cam are nevoie de mancare.
Ce facem ? Renuntam la a fi buni samariteni cel putin in ceea ce priveste vorba ? Recunoastem ca tot doar dupa cum ne taie pe noi capul facem ? Intelegem odata pentru totdeauna ca la teorie stam oricand bine, dar cand vine vorba de practica ne sinucidem dureros si lent orice urma de initiativa ?
iulie 5, 2009
Inghetata in parc
Indrazneam sa ma tot plang pe la rude, prieteni, oameni necunoscuti de pe straza ca eu sufar de stigmatul ghinionului. Ca atunci cand m-am nascut, singurul idol pe care il recunosc si il adulez, bulanul, mi-a scrumat in par, a tras o flegma pe pantofii mei noi si mi-a mai si intors in sictir fundu si s-a indepartat unde a vazut cu ochii de mine, lasandu-ma in plata ghinionului etern.
Si tot n-am terminat : si de atunci ma tot zvarcolesc, gata-gata sa-mi dau duhul, in dejectiile norocului altora. Ca mai sunt si ofticoasa, asta ar trebui sa va fie de muuuult clar.
Dar soarta avea sa-mi dea o palma de trezire la realitate ieri, asa cum, teatral, are ea obiceiul. Nu cred sa existe vreun regizor mai atent la detalii sau mai maestru intr-ale dramatizarii. Cum spuneam, ieri mi s-a clarificat problema intr-un mod aproape poetic : ma promenam prin parcul eroilor, asa, ca dupa un examen istovitor, impreuna cu aceeasi turma de suferinta cand, ca de nicaieri, imi rasare o duduie in fata.
” Vreti sa castigati o inghetata ? ” nu zic firma ca nu stau eu sa ma prostituez chiar in halul asta pe blog ( uite cum aberez la greu, la cata reclama am facut eu aci la diferite chestiuni ar trebui sa poata sa-si agate rufele pe nasu meu si aia din Siberia ).
M-am uitat la turma, turma la mine, eu eram uda toata de emotie. Imi treceau prin minte ganduri de nesiguranta, dar am zis da. Mi-a inmanat duduia un tichet de razuit. Mi-am infipt cam violent unghiile in el si am inceput sa racai ca taranu cu degetu. Sa mor de fericire, nu alta cand am citit ne nerasuflate : ” ai castigat o inghetata “.
Era dovada ca undeva, in Marele Zid Ghinionesc exista o fisura. Si aveam de gand sa profit de ea din plin. Imediat dupa ce imi mancam inghetata. Cam dulceaga pentru gustul meu. Turma castigase si ea, dar n-am dat atentie evenimentului. Am zis ca e frumos sa te bucuri pentru aproapele tau, dupa cum propovaduieste o culegere de istorisiri nemuritoare. Asa ca ne-am asezat tabara pe un set de banci cat sa lingusim inghetatele.
” Buuuna.”
” Da, ma. Buna. “
” Parca e mai buna, ma, cand o castigi cu sudoarea fruntii. “
” Da, buuuuuunaaaaa.” Si ne lingeam pe bot in cor.
Uf, dar iar am facut greseala sa ma uit in jur si ce mi-a fost dat sa vad, m-a coplesit de dezgust. Toti muncitorii din parcul respectiv, de se ocupa teoretic cu reconditionarea, dar care deobicei isi intind ciolanele pe bordura la umbra, erau acum la sueta in cerc. Pana aci problema imi era pur si simplu indiferenta. Ce m-a scos din sarite era faptul ca toti, dar absolut toti muscau ca nehalitii din inghetate. Si mai erau si din alea cu ciocolata de dinafara. Noi aveam doar o amarata de gelatina roz pe care ne chinuiam sa o eliminam repede ca sa ajungem la chestiunea alba de la mijloc. Am castigat o laie. Cinci minute mai tarziu toti muncitorii aveau alt set de inghetate de alt sortiment in mana. Noi nu le terminaseram pe alea pe care se presupunea ca avuseseram marele noroc sa le castigam. Am zis ca n-are rost sa-mi mai fac sange rau si pana ma urma am renuntat sa mai urmaresc masacrul de inghetate ce se desfasura in mijlocul tractoarelor.
Bine, trebuie sa recunosc ca si o chestiune frivola de genul asta, un fals castig, cat sa-ti mangaie o secunda orgoliul, te linisteste intr-un fel. Iti mai sadeste in pestera aia unde ti-era odata sufletul o samanta de speranta. Poate nu-i tocmai etic, dar in acelasi timp, daca se intampla sa fiu acostata singura pe strada de catre respectiva duduie, as fi mers acasa victorioasa, nebanuind in veci schema lor cu tichete de razuire numai si numai castigatoare. As fi reusit sa infloresc povestea astfel incat eu sa ies un fel de unic castigator, intr-o mare masa de dezamagiti. As fi mers asa departe incat sa sustin ca duduia a plecat dezamagita acasa cu geanta plina de inghetate pe care nu avea cui sa le dea. Dar nu. In continuare raman un monument al consecintelor ghinionului absolut, doar ca in loc sa fiu intepenita pe un soclu, sau intr-o vitrina macar, amenint restul populatiei misunand printre ei.
iulie 2, 2009
A B Culturala XVIII
Un film: 12 Angry Men
O melodie: Solomon Burke – Cry to me
O carte: Edith Piaf de Simone Berteaut
Un pictor: Marc Chagall
iulie 1, 2009
Fata ascunsa a popularitatii
Cateodata uit cine sunt. Pe bune. Ma uit in oglinda, ma chiorasc al dracu si tot degeaba. Spanzur sprancenele undeva sus de tot si le asezonez cu niste lacrimi inmugurite in colturile ocheanelor iar tot ce mi se devoaleaza in slow-motion e o imagine ce mi-e complet straina. Unii dintre voi ar pune aceasta serie de evenimente pe seama halucinatiilor de care ma plangeam datile trecute. Se prea poate. Dar ce replicati la faptul ca si altii ma iau drept cu totul si cu totul altcineva ?? Ha?
Uite, spre exemplu cel mai de curand ma materializez sub forma de Costin Marculescu :
Cu credinta in suflet ca mi-am implinit telul meu de barbat feroce si am sadit samanta pasiunii in fiece muierusca de ma urmareste cu sufletul la gura, ma intorc spre voi, restul celor de ma citesc, si va intreb : chiar asa de ambiguu am prezentat problema ??
In fond nici macar nu ma deranjeaza, ma simt de-a dreptul flatata. Asta si urmaream, un soi de recunoastere a calitatilor mele de gigolo si mai ales a celor actoricesti…
N-am fost numa barbat mereu. Spre fericirea mea cineva aproape mi-a desconspirat identitatea. Clark Kentul din mine a simtit fiorii fricii iar ochelarii i s-au aburit brusc la citirea urmatoarelor comentarii :
Din nou imi creste orgoliul in mine pompat la greu de catre linguseli, dar parca ceva nu-i in regula. Alti pupici, alte fane, acelasi decor trist…Viata de vedeta nu-mi prieste, ma simt mult prea expusa, toti apuca sa citeasca ce am scris. Se tot bate moneda despre o anume Monika, numele suna tare cunoscut, dar ceva blocheaza amintirile despre el. O durere surda in moalele capului ma apuca de cate ori incerc sa accesez acele documente din negura amintirilor mele. De ce?? Pur si simplu : DE CE ????
Intr-un final ma pierd in rolul ce pare sa ma prinda cel mai bine : femeia de casa cu sfaturi de mama pentru toti copii oropsiti de jocurile pe calculator de pe lumea asta.
bere…am numa 13 ani…incet…:D nu vreau sa devin alcoolic…:))
Stiam eu ca fac bine si nu scriu despre Michael Jackson. Cine stie cu ce ma trezeam atunci pe blog…
iunie 30, 2009
Amor babilonian
A fost o vreme cand la nivelul micului cenaclu CNA se discuta problema americanizarii en gros. Personajiile pareau oripilate la ideea ca 90% din programele straine erau in limba engleza sau cel mai des direct de la tatucii globalizarii. Un alt motiv de suparare era penuria de productii cinematografice locale pe la televiziuni. Intre noi fie vorba, lipsa se simte si in cinematografe. Propunerea lor, clocita indelungat si lansata cu mare tam-tam : hai sa fie majoritate productiile europene, in defavoarea ( haha, fraierilor ) celor de peste ocean. Nuanta cu europene se dorea a fi o aliniere la standardele UE. Pana si aci…ultima frontiera, televizorul. Adica hai sa ne infratim intru limbi, obiceiuri si telenovele.
Chestiunile astea se petreceau undeva acum cativa ani buni. Cateva sute de episoade Tanar si nelinistit, vreo 10 canale romanesti in plus si vreo 4-5 transferuri bine gandite intre canale ale unor vedete mai tarziu…ne confruntam cu un alt soi de situatie. Avem chiar de toate. Bine, probabil ca si sunt singura persoana care apleaca cel putin odata ochiul la fiece chestiune noua ce apare la televizor. Si nici macar nu petrec ore zilnic studiind problema si tot observ imediat ceva nou. Cum spuneam, din multitudinea de programe rasar in fata ochiului alea exotice : productii indiene – puhoi, productii turcesti – condensate la un anumit canal, dar cu tenta migratorie, productii rusesti – mai toate televiziunile au incercat cate ceva, productii japoneze – cred ca erau japoneze, stiu ca am prins la un moment dat un serial de batai si dragoste intai pe un canal, apoi reluat pe altul; si asa mai departe cu mai des intalnitele productii italiene, frantuzesti, spaniolesti. Ideea diversitatii nu-i rea, ajungi si tu sa belesti un ochi la cum merge amorezatu prin alte balarii. Ii tot dau inainte cu amorezatu, dar zic bine ce zic, majoritatea serialelor sau filmelor importate tot de problema asta se ocupa. Ca baga la deruta o poveste care mai de actiune, care mai de profunzime psihologica, asta e gargara. Pana la urma tot la giugiuleli se rezuma.
Deci, intr-un fel foarte romantos, noi, toate popoarele, avem aceeasi afinitate pentru amor. Hmm…mai putin americanii care tind sa piarda teren in fata mult prea happy-end-uisticelor productii indiene. Pe bune, ce poate merge rau intr-un film indian??
