” Ti se pare ca abunda de placeri gradina ? “
” Imi pare o picatura de ironie intr-o mare de false predici. Uita-te la fetele lor, toti sunt cu gurile cascate, cu ochii bulbucati, cu gandul uimirii intiparit pe frunte. Cum poti lupta impotriva a ceva asa de izbitor? E ca si cum ai storci cu picioarele un ciorchine de struguri visinii in fata unui copil ce tocmai ti-a intins mana sa-i primeasca de la tine. Uite-i cum canta, cum se bucura, cum isi binecuvinteaza fiecare clipa pe care o sorb din cornul abundentei. Abunda, acesta e scopul ei, sa inspire, dar sa nu strabata pana in tangibil. ”
As fi vrut sa ii explic atunci, pe loc, de ce nu sunt de acord. Imi parea prea aprofundat in gandul ca ceva creat acum 500 de ani pastreaza viu un adevar de pretudindenea si din totdeauna. As fi putut totusi sa il aprob. Nu am facut nimic. Doar l-am privit de undeva din spatele umarului sau drept cum sorbea din ochi mazgaliturile din dreptul sau. Era la acel moment o nebuloasa pentru mine. Singurul moment in care dadeam semne ca ii pot anticipa gesturile era atunci cand luam cina impreuna la restaurantul hanului in care eram cazati. Stiam exact cand va lua cutitul si va incepe laborioasa munca de taiere a fripturii. Recitam in minte cadenta scrasnetelor si numaram impreuna cu falcile sale operatiunea de fragmentare a mancarii. In restul timpului incercam sa tac cat mai mult, sa merg in ritmul lui si sa fiu cat de atent pot. Era un ritual asemanator celor de purificare prin flagelare. Dureros, meticulos si lung.
Dimineata ma scula icnetul lui atunci cand isi sprijinea mainile si picioarele de spatarele patului ca sa isi intinda incheieturile. Era scurt, ascutit si imi provoca fiori de fiecare data. As fi vrut sa trag de o mana, sa vad cum ar reactiona daca l-as intrerupe, dar nu am avut niciodata curajul. As fi vrut atatea lucruri. Fiecare detaliu imi rascoleste in mine un terci de ” as fi vrut “. Sa fi fost alfel lucrurile poate as fi putut.
In ziua in care l-am atins pentru prima data nu m-a mai trezit icnetul. Atingerea aceea a fost insa generatorul unui nou sir repetitiv de evenimente. Singur mi-am adunat trupul dintre panzele pe care mi le tesusem in timpul noptii si am coborat in strada. In stanga am zarit o banca strajuita de un felinar stins. Mi-a parut locul ideal de unde sa devin observator. M-am asezat pe bucatile inghetate de lemn, inca era noaptea cea mai friguroasa de pana atunci si am asteptat. Nici prea tarziu, nici prea devreme si l-am vazut si pe el coborand. Si el s-a oprit in strada, a tusit de doua ori, si-a ridicat gulerul de la sacou si a pornit spre port cu pasi grabiti. Nu as fi crezut niciodata ca se va grabi. Ma intrigau motivele ce-l puteau mana sa goneasca asa de tare spre o locatia pe care nu o cunostea si pe care nici nu va apuca sa o vada vreodata.
L-am privit pana cand intre noi era o distanta de aproape 40 de pasi si atunci m-am ridicat si eu de pe banca initiind un mers la fel de ritmat. Nu-mi amintesc decat ca ma jena teaca cutitului in zona soldului, dar durerea nu ma obosea. Din contra, ma vitaliza incat sa pot rezista frigului. Asa am mers impreuna timp de o jumatate de ora, pe marginea raului, batuti de vant si tremurand fiecare in felul sau, el mai spasmic, eu mai marunt si des. Intr-un final s-a oprit. Si-a intors mai intai capul spre rau, apoi si-a pozitionat tot corpul spre el, privind cu ochi goi la soarele ce abia mijea. M-am oprit si eu si i-am urmat exemplul doar ca privirea mea atintea un anumit punct departe de cel luminos. Un punct invizibil, stiut doar de mine, un punct al constiintei menit sa imi dezvaluie doar mie ceea ce trebuie sa fac. Incet mi-am deschis ultimul nasture de la haina si am atins teaca. Ciudat dar pulsa si ea odata cu mine. Am prins cu hotarare manerul si am scos cutitul cu un zgomot aspru. Mi-am intors capul spre el si am inceput sa parcurg distanta dintre noi cu pasi mari, dar nu repezi. Odata ajuns langa el l-am intrebat :
” Esti pregatit? ”
” Abundenta nu mi-a fost niciodata pe plac. Lipsurile mi-au trezit mereu spiritul incat sa vad in aceasta absurditate pe care voi o numiti viata ceea ce e cel mai urat. Poate acest cutit sa imi spuna ce gasiti voi atat de fascinant si in acelasi timp amagitor la toata tevatura asta. “
Nu-mi vorbea mie, vorbea cu golul lui. In momentul acela el tinea manerul cutitului si singur l-a folosit ca sa despice raul dupa care l-a aruncat la picioarele mele si a pasit in gol. Nu m-am aplecat sa il ridic. Doar m-am consolat privindu-l cum se indeparteaza. Stiam ca maine totul o va lua de la capat si nimic din ce l-as putea eu intreba nu ar schimba soarta raului. De ori cate ori ar fi incercat el spantecarea, mereu apele se intorceau la cursul lor normal inghitindu-l. Era adorabil in naivitatea lui, dar de o incapatanare prosteasca ce ma facea sa imi doresc uneori sa scap de meseria asta ingrata de umbra. Alteori doar tagaduiam in sinea mea cele pe care le gandeam doar de frica sa nu ma citeasca si sa renunte la lupta sa zilnica impotriva sortii.
* Poate fi mai mult. Deocamdata e doar o povestire.
3 Comentarii
decembrie 4, 2008 la 11:33 pm
Dacă te ştiai cu talent scriitoricesc, de ce nu te-ai înscris şi tu în NaNoWriMo, că sigur reuşeai să scoţi 50000 de cuvinte într-o lună? Păcat, dar lasă că mai e timp şi la anu:D
Oricum, să scrii în continuare. Sună bine!
decembrie 4, 2008 la 11:36 pm
Multumesc mult.
Problema e ca urasc la culmea tot conceptul de limitare, deadline etc. Pusa in fata unor cerinte nu dau randament. La mine conteaza inspiratia de moment, care, dupa cum s-a putut observa de-a lungul timpului pe blog-ul asta, cand sclipeste, cand cade intr-un derizoriu banal.
decembrie 5, 2008 la 1:42 am
Apropo, cineva a incercat sa vada daca nu cumva e plagiat. A copiat o fraza din text si a dat search pe google. Normal ca i-a mai aparut undeva. Cum unde? Pe celalalt blog al meu, evident.