Luminita de la capatul tunelului pe care o vedem in clipele imediat dinainte sa murim se aseamana cu ultima imagine pe care un televizor o spiraleaza si o pliaza aducand-o la sfarsit in centrul ecranului pentru ca mai apoi, cu un clic, sa o faca sa dispara.
Acum cateva zile citeam intr-un ziar de duzina ca Catalin Botezatu se duce in nu stiu ce tara uitata de lume ca sa experimenteze calatoria spre celalalt taram impreuna cu un shaman. Sau ceva de genul asta. Mi s-a parut un curaj extrem din partea lui. Ori i se vor da droguri, ori va fi hipnotizat, ori amandoua. Si daca se certifica cele pe care le banuiesc in legatura cu el nu i-as recomanda sa faca aceasta calatorie. S-ar putea dovedi inca si mai periculoasa in cazul lui.
In cazul meu mi-as dori sa am o moarte usoara. Stiu, cu totii ne dorim asta. Sa mori in somn, fara sa stii, fara sa doara, fara sa vezi chipuri deasupra ta plangand. Cea mai mare frica a mea e sa moartea prin asfixiere. E, cum ar veni, cosmarul vietii mele. O paranoia netratata la timp si care, poate mai tarziu, ma va baga in cateva belele. In apararea mea pot sa va spun doar ca, desi nu e o moarte lenta, e una din cele mai greu de suportat. De asemenea mi-as dori ca trupul sa fie dus la crematoriu transformat in cenusa iar aceasta sa fie imprastiata undeva romantic. Nu-mi doresc pelerinaje la mormant. Le-ar fi mult mai usor celor dragi sa ma uite decat sa simta mereu obligatia sa se gandeasca la mine. Nu-mi doresc sa imi chinui stranepotii sa imi aduca flori in fiecare duminica daca ei si-au cunoscut doar foarte putin strabunica de 93 de ani ( asta ca sa nu va speriati gandidu-va ca discut despre moarte pentru ca cine stie ce mi s-a intamplat ).
Cand eram mica ma gandeam cat de ironic ar fi ca dupa moarte sa nu mai fie nimic. Absolut nimic. Sa ajung sa plutesc aiurea prin univers, printre niste planete necunoscute, fara sa fiu in stare sa urmaresc pe cei dragi, sau nu… Pur si simplu sa raman captiva intr-un timp si spatiu necunoscute. Si, mai mult ca sigur, m-as oftica teribil. Apoi mi-am dat seama ca daca nu ar fi absolut nimic dupa nu as mai fi nici eu, ergo nu as avea cum sa ma oftic. Sa ma oftic in prealabil, inca din timpul existentei, ar fi abuziv si nejustificat.
Nu-mi prea plec ureche spre teorii ca cea a reincarnarii. Nu-mi pare destul de veridica, nu m-a convins inca. Imi e greu sa cred ca noi suntem suma personalitatilor din spatele nostru decat daca privim mostenirea genetica drept reincarnare partiala. Atunci da, se certifica teoria.
Un alt aspect pe care imi permit sa il discut este cel legat de sinucidere si de toate subformele ei. Inclusiv eutanasierea. Din punctul meu de vedere suntem stapanii corpului nostru. Noi luam deciziile cu privire la viata si moartea sa. De aceea in primul rand este intrebat pacientul ( daca este constient ) in legatura cu efectuarea unei interventii chirurgicale sau trecerea la un tratament pretentios. Doar el poate spune daca vrea sa isi supuna trupul oricarui fenomen. Japonezii se pare ca au o traditie mult mai avansata in aceasta privinta ( a se vedea seppuku si harakiri ). La ei moartea capata veleitatile unui spectacol teatral, invoca o emotie mult mai asemanatoare cu catharsisul decat cu jalea profunda.
In ziua de azi opinia crestina blameaza sinuciderea. Incepand cu Iuda, toti sinucigasii sunt condamnati la o viata de dupa moarte groaznica, in flacarile iadului. Eu nu inteleg insa ceva, de ce ar fi o crima asupra a
ltcuiva mai putin grava decat sinuciderea? Mai ales ca de multe ori sinuciderea survine in urma unor grave probleme psihice pe cand crimele au mult mai multe subtexturi si contexturi. Din puntul meu de vedere exista un criminal in fiecare din noi care asteapta momentul potrivit pentru a infaptui cele ce il satisfac. Din fericire, majoritatii oamenilor nu li se ofera acea conjunctura sa-si dezvolte aceasta latura a personalitatii. Si asta e un lucru foarte bun. Revenind la ideea de mai sus, sinuciderea tine de persoana respectiva exclusiv. Doar el are drept de viata si de moarte asupra sa. De aceea gasesc eutanasierea justificata.
Pe de alta parte acest act trebuie sa survina in urma unei acute introspectii si nu in urma impulsului de moment. Sunt foarte, foarte putine lucrurile care justifica totusi acest gest suprem. Postul meu nu e o incurajare la sinucidere. Postul meu vorbeste despre o schimbare in mentalitate. In momentul in care viata ta inseamna doar un ciclu nesfarsit de dureri groaznice si nu ai nici o sansa de iesire din starea asta, ce alegi? Cand stii cu siguranta ca cineva nu se va mai trezi dintr-o coma ? Cand esti sigur ca nu mai ai nimic care sa te tina treaz ?
Putem sa privim si altfel sinuciderea. Mai la misto. Va recomand macar primul episod din Futurama. Cine stie, poate chiar o sa avem in viitor suicide booths. Cred ca e in firea omului sa devina din ce in ce mai calculat si, nu m-ar mira, ca peste, sa zicem, 2-300 de ani, sa ne programam si momentul exact la care vrem sa murim. Si cum.
Greul mortii este pus tot in carca celor care inca mai traiesc. Lor le revine responsabilitatea jelitului, a plansului si a celor cuvenite ( inmormantari, praznice, pomeni etc. ). Mortul are treaba cea mai lejera. Trebuie doar sa arate frumos in cosciug.
Din nou vreau sa mentionez clar faptul ca acest articol nu e un manifest pro sinucidere. E doar o discutie deschisa despre un subiect destul de dificil de abordat si in care imi exprim opiniile.
Am scris si eu despre subiecte de genu’ asta. Moartea e un proces fascinant, daca privesti din punct de vedere stiintific.
Sa nu inteleaga lumea prostii, aici nu se promoveaza crime! Noi toti trebuie sa respectam viata!
Cultul crestin a cultivat traditia jelitului prin insasi povestea lui Iisus Hristos. De altfel asta si este, o poveste. Astazi a prins niste nuante ridicole si chiar cinice, daca te uiti la ce afaceri se fac printre babele din cartier (colivarese, jelitoare, sarmaliste, frupturiste – si ma refer la cele care “confectioneaza” mancarea, nu o mananca), printre preoti (taxa de slujba, cutia milei, taxa de pomelnic), printre gropari (sapatul groapei – o data, intretinerea mormantului – de cateva ori pe an, scrisul crucii – periodic, la cativa ani, sa nu se stearga) si printre rudele apropiate ale decedatului (ajutorul de mort de la primarie, ajutorul de mort de la rude cu suflet mare, ajutorul de mort direct de la mort, daca a pus bani de’o parte), si toate acestea cu o exactitate si rigurozitate de neamt constiincios. Am asistat chiar la o scena ce mie mi s’a parut penibila. Nu intru in detalii, e destul sa se stie ca moarta era o ruda foarte apropiata. La priveghi a intrat o batrana pe care nu o cunosteam (probabil vecina, pe care nu am vazut’o, insa, niciodata) si care, din lipsa de subiect pentru jelit, a dat ritualului o usoara nota personala: “Murisi, (insert name here), te’ai dus la Gogu’ meu, aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaahhhh…” Ingrozitor. Cu alta ocazie, am asistat la glume cam de prost gust spuse intre prieghetori (adica aia care asista la priveghi), dupa niste pahare cu tzuica de casa, 40 de grade. Nu zic decat ca bancul implica tehnica mulsului vacilor.
Suntem oameni si acest lucru se vede. Nu o spun cu rautate, e omeneste sa gresesti, e omeneste sa faci haz de necaz, e omeneste sa te bucuri de un venit neasteptat (fie ajutorul de mort, fie banii pe coliva pe care tocmai ai facut’o pentru cineva), atat doar ca vine mereu cineva si spune cum trebuie facxut totul, pentru ca sa nu te vorbeasca gurile rele, pentru ca sa nu te trazneasca ‘mnezo, pentru ca asa ai invatat la scoala, pentru ca crezi orbeste, pentru ca, pentru ca…
“Fericiti cei saraci cu duhul caci a lor va fi imparatia cerurilor” – cand crezi intr’o religie ce spune asta, nu mai ramane nimic de spus.
Mie mi-e teama de ideea oricarei morti care presupune durere fizica. Sper macar ca daca o sa am parte de asa ceva, sa fiu suficient de bleaga incat sa lesin la timp.
Ritualurile noastre traditionale mi s-au parut intotdeauna penibile si sper sa reusesc sa n-am parte de asa ceva. Si nu ma refer doar la ritualurile de inmormantare, ci si la cele de nunta, si probabil mai sunt si altele care imi scapa acum. Sunt adepta simplitatii in cazurile astea, chiar daca poate e mai plictisitoare.
In privinta ideii ca suntem stapani pe corpul nostru si pe viata noastra, sunt de acord cu tine pana la un punct: putem lua ce decizii vrem asupra vietii noastre, cat timp deciziile respective nu-i afecteaza pe altii. De exemplu, unii pot alege sinuciderea ca o cale de a fugi de responsabilitati, acele responsabilitati cazand apoi in seama altora.
fanihno : normal, noi cica ar trebui sa-i scoatem cu tot cu picior din groapa….cica
costin : I had ma share of funerals. In parte am obs ca ajuta persoanele cele mai apropiate de victima sa aiba o ocupatie care sa le scoata mai usor din socul provocat de eveniment. Totusi, nu stiu daca e bine sau rau…inclin spre a doua.
Si, ai inceput sa imi pui commenturi kilometrice. Me likey. In alta ordine de idei, ateismul e un lux. Te salut, colega
Corina : Nu avem nevoie de o sarbatoare ca sa avem motivatie sa fim bucurosi. Nu avem nevoie de o inmormantare ca sa ne simtim rau. Trebuie doar sa ne cautam noi singuri evenimentele marcabile din viata noastra si sa le dam noi importanta cuvenita.
Post-ul asta m-a facut sa imi dau seama, inca o data, ca greutatile pe care le am sunt inca minuscule in comparatie cu ce ma asteapta si ca ma plang singura ca o fraiera care are de-a face cu fleacuri; asa ca in curand trec la represalii. Cat despre moarte, nu ma sperie asa de mult daca ar fi sa mi se intample mie, dar daca cnv drag mie (familie, prieteni, colegi) ar muri, nu stiu cum as reactiona, oricum nu destul de bine.
Tocmai din aceleasi considerenta am si pornit discutia. E mai usoara suferinta ta in preajma mortii decat cea pe care o lasi in carca celor din jurul tau. E un subiect delicat, dar catre totusi trebuie luat in serios. Nu trebuie evitat.
Mi-am dat seama ca sunt mult prea egoista si ignor multe din durerile de care se plang cei din jurul meu.
caCatalin?!?
Huh ??
moartea? subiect greu de abordat…ciudat! este singura certitudine a vietii asteaia si noi tot fugim de ea! desi inutil ca oricum ai da-o tot o pomenim macar odata: MOR! si hic! te-ai dus!
din carti si de la cineva care a incercat si fost salvata: sinuciderea e cea mai egoista si futila actiune — chiar prin absurd sa presupun ca pentru tine nu mai exista nimic dupa , sigur dupa tine exista ce a ramas, deci si pentru tine de dupa exista macar ce a ramas. mi-a placut cum a pus problema: in afara de parintii care ii erau alaturi nimanui nu ii pasa de ce i s-a intamplat; pamantul nu se oprise din miscare lumea nu fusese constientizata asupra a absolut nimic; ce rost a avut ce a facut daca chiar moarta sa fi ajuns nu s-ar fi intmplat mai nimic.
deci sinuciderea e un act rau inutil. iar cei bolnavi
mental care o fac…alora le are Dumnezeu grija ,deci nu-ti fa probleme pentru sufletul lor.
mai naspa e faza cu eutanasia. o suma de lasi care din ratiuni absolut egoiste debiteaza cretinitatea unei crime morale. nici eutanasierea animalelor nu e un gest moral- e doar o alta ucidere. si acum suma de actiuni: bolnavul, care altruist, vrea sa-i scape pe ceilalti de chinul ingrijirii lui, dar de fapt isi scurteaza siesi suferinta(fizica daca se produce si pshica datorata stresului de a se simti intr-adevar o povara) si restul care il iubesc atat de mult incat sunt dispusi sa accepte uciderea lui pentru bine lui- rahat! pentru ca sunt slabi si lasi si nu iubesc indeajuns sa poata sa aiba grija de bolnav- ce sa-i faci daca cu tot progresul asta poti sa tii bolnavul intr-o stare de minim confort incredibil de mult?!
deci sa evitam suferinta prin ucidere e cea mai mare porcarie inventata de om.
Confortul unui bolnav de cancer in stare terminala se rezuma la dureri inimaginabil de groaznice pe care le-ar potoli doar o doza de morfina din pacate letala. Ala nu-i confort. Ce rost mai au 2 luni in care pacientul e inconstient pentru ca a intrat in coma din cauza durerilor si a suferintei.
Ai vazut vreodata un cal care are un picior rupt cum este impuscat ? Se numeste curmarea suferintei. Daca un cal merita asta, un om de ce nu ?
M-as simti eu vinovata sa las un om sa treaca prin asa ceva, cu ce drept pot eu sa-l condamn la chinul acesta ?
http://www.sfaturiortodoxe.ro
Crezi ca am nevoie?