Spuneam intr-un post anterior ca am nitele probleme cu circulatia. Bine, le cam subestimez. In momentul in care iti simti bocna juma din corp, e clar ca ceva nu-i tocmai roz bombon in paradis. Sper miezul noptii ( aceeasi noapte, evident ) simteam cum ma dezghet treptat. Din rictus chinuitor am reusit sa initiez un zambet de usurare insa doar pentru cateva minute pana cand am inceput sa studiez mai bine fenomenul. Ceva nu parea in regula. Si nu era…
Practic ce se intampla? Ghetarii o luau la vale inspre extremitati. In doua ore au reusit toate fortele intunecate ale iernii sa se scurga prin vene prin gat, pe torace, spre membre si, la sfarsit, sa se concentreze in degetul meu mic de la mana stanga. 
” Oh, nu tu, micutule ! Cu ce ai gresit ca sa meriti asa soarta cruda ? “
Am incercat orice. I-am facut bai calde. Timp de 3 reprize a cate cinci minute l-am tinut intr-un pahar cu apa fierbinte. I-am facut frectie cu spirt. L-am bagat alaturi de fratii sai mai mari intr-o manusa. Nimic. Era rumen in obraji, dar eu, in continuare, il simteam stana rece de piatra. Il atingeam iar el parea caldut pentru dendritele din buricele degetelor celeilalte maini. Dendritele lui insa ma minteau in fata transmitandu-mi ca in el creste un pui de iceberg. Il priveam cu mila sufletului si el ma privea cu groaza disperarii. Nici nu stiam ce sa-i zic. Cum sa-l linistesc. Deja il consideram irecuperabil, pe veci pierdut iar eu ma consolasem cu ideea handicapului. Complet.
Pana cand, subtil si dupa prea mult chin, am adormit. Pinkie era pe pilota si ma privea trist cum sforaiam.
A doua zi primul lucru pe care l-am facut a fost sa il verific daca mai misca. Misca. De data asta era rumen in obrajori de la caldura. Sufleteasca bineinteles reflectata in cea masurabila cu termometrul. I-am zambit mangaindu-l.
Desigur, acum ganditi ca am luat-o razna, mai mult ca deobicei, ca-i cazul sa-mi schimb garderoba cu camasi mai lungi in maneci, dar eu va marturisesc ca orice ar fi, chiar de tine de o minte care o ia razna, chiar de tine de ceva fizic, tot e interesanta senzatia. Ce banuiesc eu e ca Pinkie e un fel de anexa a trairilor mele interioare. Cand mie nu mi-e bine, si el e singur in lumea lui, muritor si rece. Cand jubilez dintr-un motiv sau altul isi revine la rozul lui pasnic.
Iar s-a racit acum…
