Cand citesc ceva la mine-i valabila si transpunerea clasica in actiune, dar mai am, pe deasupra, si un cadru ce-l acopera pe cel dinainte. E ca si un tablou in tablou. Primul in care pasesc il cuprinde pe autor, uneori entuziast la vederea mea, alteori incruntandu-se nemultumit de dupa ochelari, dar intotdeauna primindu-ma ( banuiesc eu ca scriitorii, petrecand atata timp printre furnicile impietrite pe foi isi pierd dupa un timp fragezimea cristalinului asa ca ajung, invariabil, sa-si sprijine toti de nas cate o pereche de ochelari ) Trecem peste politeturile de rigoare, eu cu ceva fasticeala, el deja cu gura uscata de la uneori secole de-atatea salutari, si abia apoi ajung in padurea dintre pagini. E un interludiu absolut necesar pentru ca apoi sa imi vad cu inima impacata de-ale imaginatului. Fie ca ma cred duduia ce-si imboboceste frumusetea intr-un secol marcat de pretiozitatea gesturilor, fie ca ma lupt cot la cot cu o armata de soldati romani, sunt acolo, ma agit, ma sterg discret de sudoarea de pe frunte si revin la actiune. Si, cum spuneam ca pun suflet, uneori simt ca pamantul de sub picioare isi ia lumea in cap in momentele in care si eroilor mei li se frange karma. In mod normal mi-as aranja tinuta cat mai estetic cu putinta si as porni-o hotarat inapoi in camera precedenta si l-as lua la trei pazeste pe autor in legatura cu intentiile dumnealui in ceea ce priveste soarta personajelor sale, pe care, mai nou, le-am luat eu sub aripa mea protectoare. Instinctele materne cu care se tot lauda muierile din stanga, din dreapta mea, la mine lipsesc cu desavarsire impreuna cu vreo doua ovare pe care nu mi le gasea o duduie la ultima ecografie (nu-i bai, nu tineam nimic de valoare in ele, oricum ), dar, din moment ce ma atasez asa abitir de niste fiinte fictionale, macar sa ma dau in stamba complet aparandu-le soarta in fata celui ce le-a dat nastere. Ei, va jur ca nu pot. Imaginea pe care mi-o fac eu in mintisoara mea colturoasa despre autor ma inhiba complet. Nu stiu daca sa dau vina pe prapastia dintre sexe sau pe cine sa invinovatesc, dar barbatul scriitor e in siguranta completa fata de atacurile mele ascutite. Parca il si vad razand de o eu ce-si infige ghiarele facandu-si-le ferfenita intr-un zid zgrunturos si invizibil ce-l pazeste. Se craceste de-a dreptul de ras, cu toata tinuta lui morala de pana atunci extrem de retinuta si de-o superioritate de conifera infipta-n varf de munte nerezistand situatiei de un penibil complet.
De cealalta parte de cate ori tin in brate o carte scrisa de-o muiere simt cum intre mine si ea nu-i decat o pelicula microscopica de eter ce se disipeaza si aia la primul contact fizic. Pentru ca da, mi-as permite sa fiu fizica. N-as avea nici strop de inhibitie, m-as tranti pe canapeaua dumneaei ( in timp ce scriitorul constipat sta teapan pe-un taburet, cica sa-si mentina o postura verticala, duduia s-a-ntins de mult pe zeci de perne de pe o canapea de proportii considerabile ). In timp ce ea ar sorbi dintr-o tigareta ( toate scriitoarele fumeaza la mine in imaginar ) eu as incepe o tirada de maruntisuri de-ale mele cu care m-as chinui sa fac atmosfera. N-ar exprima deloc sictir. M-ar asculta cu o rabdare neteda si lucioasa ca si tenul ei si m-ar mangaia din cand in cand pe spate. Eu as tresari multumita de voltaj si mi-as lua avant intr-un final inspre usa, ca, deh, e cazul sa o elogiez si intelectual pe tanti. La fel, m-as imbraca cu zeci de trupuri din materiale care mai de care mai simandicoase, le-as iubi pe majoritatea, le-as scuipa pe unele si, cand iarasi situatia o cere, as lua liftul pana la parter sa-mi cer dreptatea. Duduia m-ar privi printre 2-3 inimioare de fum si mi-ar face cu ochiul ” Ai si venit, mandro ? ” Eu n-as putea sa-mi opresc zambetul din a ma da de gol, am inima buna, nu ma pot lupta cu scriitoarea mea draga. Chiar si pistoletul ce i-l furasem unuia dintre cei mai nesuferiti insi din odaia cascata in mintea mea, l-as arunca in spate cu ultimul gest voluntar al bratului. ” Ia zi-mi, unde-i buba ? ” m-ar imboldi tragandu-ma in jos pe canapea. Eu m-as pierde putin intre perne, asa, de joc, de placere, de intarziere, dar m-ar pescui la suprafata pana la urma hotarat fara sa ma raneasca tot ea. ” Uuuuf, de unde sa incep… nici nu stiu ! ” Dar as incepe si chiar de-as sti ca inapoi in viata reala timpul s-ar faramita in continuare precis si fara sa intrebe de sanatate si alte lumi prin care m-am pierdut eu, nu m-as lasa pana nu m-as termina cu totul. Si voce si suflu si vointa. La sfarsit duduia, ca doar suntem cele mai bune prietene inca de dinainte sa ne fi cunoscut, mi-ar zice tot ce vreau eu de fapt, dar am fost prea incoerenta in discurs sa explic, si mi-ar face pe plac intocmai. Instant. Dintr-o flexie a incheieturii mainii stangi. ” Ce coincidenta, si eu am fost mai mereu stangace ! ” n-as mai apuca sa-mi soptesc pentru c-as fi in plina cadere libera in poveste. M-as rezuma la a urla luuuuung si extaziaaaaaaaat : ” Meeeersiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!! “.
Cateva vorbe meritorii :
La dracu, iar voiam sa scriu cu totul altceva, dar mi-am facut de lucru cu niste halucinogene si m-am trezit cu ce vedeti mai sus. Era ceva simandicos ce implica un studiu, chestiune importanta, dar o las pe mai incolo.
Van Morrison mi-a monopolizat fara nici o jena winampul. Ferice de el. Ferice de mine.
