Omul care sufla in ceafa

Una din cele mai incomode situatii in care mi-e de-a dreptul groaza sa ma aflu e aceea in care simt prezenta neanuntata a cuiva imediat in spatele meu. Inainte sa emita vreun sunet, inainte sa faca vreun gest direct asupra sau in fata mea, inainte sa vad macar o particula din respectiva persoana, e acel sentiment de greutate, apasare, chiar cocoasa pe care o percep acoperindu-ma.Asa au unii obiceiul de a se strecura pe neauzite in incaperi, de a pasi in varful degetelor si de a sade la panda.

Mi s-a intamplat de cateva ori sa ma trezesc ca simt pe cineva deasupra mea in timp ce imi redactam fadele evenimente din viata in jurnal. Era maica-mea care prinsese unghi perfect peste umarul meu spre mazgaliturile de pe caiet. Prima senzatie imprastiata in viscerele mele era invariabil paralizia. N-aveam curajul sa-mi confirm banuielile prin simpla intoarcele a capului, dar nici sa ma opresc brusc din scris nu puteam. Asa ca toata povestea se incheia in momentul in care auzeam din spatele meu un zgomot de dezaprobare repetat de trei ori si care venea din dreptul unor buze tuguite extrem de proeminent. Stiloul imi scapa dintre degete infigandu-se ca o sulita in prima faza cu penita pe pagina dand nastere unei feerii de pete de cerneala. Mult prea tarziu reuseam sa ma dezmeticesc ca sa mai si inchid brutal copertile jurnalului prinzand intre ele si capete de degete. ” B-b-b-una…Ce faci aici ?? C-c-cand ai intrat ? “

Mai des mi s-a intamplat la scoala sa fiu intre furcile caudine ale rezolvarii unei integrale, mult aplecata peste caietul ce, la mine, sucindu-se spre stanga, aproape devine paralel cu marginea bancii, cu sira spinarii intr-un frumos onduleu, cu parul rasfirat in semirozeta peste paginile cu patratele si cu sprancenele in sufocarea unui unghi ascutit. Si tocmai cand prin mintea mea trec urmatoarele ganduri : ” Si acu am ajuns la carnatu’ asta de fractie. O fi bine ? Ia sa ma uit mai sus. Pare ok ce-am mosmondit pana acu la ea. Da totusi arata ca dracu. Numa’ mie imi ies fractiile asa urate. Odata sa vad si eu din mana mea iesind o piramida din aia sucita cu fundu in sus si o sa fiu fericita, ca m-am saturat sa intorc pe toate fetele acelasi rezultat si sa-l scriu pe 3 randuri in 3 feluri. Eh, si acu ce-i mai fac ? De unde dracu s-o apuc ca nu-mi place deloc cum a iesit. Oare Ralucai i-o fi dat la fel ? Ia sa ma uit discret. Pfff, iar s-a intins pe toata banca si nu pot sa vad nimic. AAH? Ala e un 6 ?? Caaacat. Nu stiu nimic. NIMIC ! Nu-mi intra in cap nici un fir de formula, nici un strop de metoda de rezolvare, zici ca am imunitate la matematica. Si-n juru meu scriu toti, frate !! Uite-i cum stiu sa rezolve integrale numa eu nu! Pun pariu ca toti au fractii frumoase, n-au taieturi de juma de pagina si nici stres. Nici nu stiu ce naiba sa mai scriu aci sa ma fac ca sunt intens implicata. Da profa aia unde dracu s-a bagat ? Unde esti, bre, ca nu te vad ?? “ Pai nu e deloc in fata unde scanez eu organismele de zor ci drept in ceafa mea, holbandu-se la bazaconiile de pe lucrarea mea. Si-o simt cum se hahaie in sinea ei. Si-o simt cum nu scoate nici o vorbulita de instruire. Si si mai rau imi intepeneste stiloul in mana. Pentru ca, logic, eu in aceste, chiar aceste secunde, ar trebui sa scriu de zor la rezolvari. Dar nu, iau fata de profunda concentrare, plimb varful stiloului de la primul rand la ultimul si inapoi in sus sa para ca analizez situatia, sa para ca stiu ca ceva e putred la mijloc si ma schimonosesc teribil a dezgust: ” Mdaaaa, aici ceva nu-i bine. Clar nu-i bine !! “.  Pe ea o vad 2 secunde mai tarziu cum trece inainte pe langa mine pufaind, privind tavanul si impreunandu-si mainile la spate.

Cel mai des, insa, sunt situatiile in care omul din ceafa nu se poate abtine sa nu interactioneze.

Am patit in tinerete, in timp ce ma aflam la un net cafe la malul marii si ma conversam cu un suflet lasat in capitala, sa ma trezesc cu un pusti cu scurgeri nazale in cascada ce ma interoga insistent ” Daaaa ala galben de ranjeste ce e??? “.

Am patit la gradinita cand,  dupa ce ma chinuisem sa fac sa stea intepenite pe-o coala de hartie 7 frunze uscate, in acelasi timp umplandu-ma de lipici pe maini, sortulet, fata si pantoful stang, mi-a smuls-o un suflet negru ce ma urmarise de-a lungul intregii munci chinuitoare.

” Doaaaamnaaaaa, am teeerminaaaaat. Ia uitati ce frumos a iesit!!! “.
” Vaaaai, Silviu, ce frumos ai facut. 7 frunze!! Da tu, Monica, ce facusi ca esti plina de lipici. Vai de capul meu hai la baie sa te spal. Uita-te la Silviu, vezi vreun strop de lipici pe sortuletul lui? Zi, vezi ??? “
Pai nu vedeam pentru ca Silviu furase coala meaaaaaaaaaaaa…

Si am patit si acu, de curand, cand la informatica invarteam cursorul pe-o pagina de Excel deschisa in disperarea mea de a gasi o setare amarata ascunsa prin mozaicalul meniu. Si-o simteam pe duduie in spatele meu si spiralam la mouse cu si mai mult abitir doar doar o pleca. Dar ea, parese, s-a simtit obligata sa intervina ” Si ce cauti ? Nu stii unde e? Pai cum nu stii ?? ”
” Mira-te, cucoana, asa, mira-te. “